mă îndeamnă să nu mai vreau partea cuvântului
care te ucide
ci muntele de pietre peste care atârnă păsările
săptămânale
și dumnezeul îmbrăcat în haine de femeie
aruncat în colțul unde așteaptă să fie crucificat
la jumătatea vârstei
tatălui meu

și de la moartea lui până la intersecția uitaților
să fiu jumătatea caligrafiată disprețuitor a unei ape rupte
în degetul tandru care ne-a condamnat
la moarte

dar nu toate genurile din lumea asta se lasă iubite ca o numărătoare inversă
nu toate zilele sunt da-urile obligate să aibă culoarea verde
în ochiul preferat
pentru că iubirea între proscriși nu a aparținut niciodată frânghiei
mai ales într-o femeie adevărată
unde fatalitatea este doar un spectacol de păpuși
iar lumea care o trăiește rămâne aceeași umbră
isterică